În multe relații abuzive apare o întrebare greu de înțeles pentru cei din afară: „De ce rămâne acolo? De ce se întoarce iar și iar?” Răspunsurile cele mai des invocate sunt frica, dependența financiară, presiunea socială, rușinea sau copiii. Deși toate pot fi reale, ele nu explică întreaga poveste. Există o dimensiune mai profundă, emoțională și inconștientă, care leagă persoana abuzată de partenerul său: o formă de iubire învățată în copilărie, în relația cu părinții.
Psihologul David P. Celani, în cartea sa “Iluzia iubirii”, explică de ce unele persoane se agață de parteneri care le rănesc, apelând la o teorie profundă a formării psihicului uman: teoria relațiilor de obiect, așa cum a fost formulată de Ronald Fairbairn. Fairbairn a observat un lucru tulburător: chiar și atunci când sunt abuzați, neglijați sau respinși, copiii nu se pot rupe afectiv de părinții lor. Din contră, rămân profund loiali și atașați de aceștia. De ce? Pentru că, la începutul vieții, copilul nu poate supraviețui fără părintele său. Chiar dacă acesta este rece, agresiv sau imprevizibil, legătura trebuie menținută cu orice preț. Ruptura de părintele de care depinzi echivalează, la nivel emoțional, cu moartea. Așa că psihicul găsește o soluție: nu îl vede pe părinte ca fiind „rău”, ci trage concluzia că el, copilul, este cel vinovat. Astfel, copilul își poate păstra speranța că, dacă va fi suficient de bun, cuminte sau iubitor, va primi în sfârșit dragostea de care are atâta nevoie.
Pentru a menține această iluzie salvatoare, copilul împarte (inconștient) părțile contradictorii ale părintelui în două zone psihice separate. Pe de o parte, există părintele „bun”, cel dorit, căutat, iubit, idealizat, iar pe de altă parte, există părintele „rău”, cel care îl rănește, ignoră sau umilește, dar care este „expulzat” din conștiință, minimalizat, justificat („are probleme”, „mă iubește în felul lui”) sau complet negat. Această divizare internă menține o formă de stabilitate afectivă. Copilul poate continua să spere și să iubească. Dar această iubire este deja contaminată de durere, pentru că presupune mereu o umilință, o vină, o adaptare forțată.
Așa se formează o matrice afectivă profundă în care dragostea nu mai este ceva simplu, cald și sigur, ci devine o experiență tensionată, încărcată de ambivalență: „te iubesc, dar mă tem de tine”. Copilul învață, fără să știe, că iubirea doare. Că trebuie să te schimbi ca să o meriți. Că trebuie să taci ca să nu o pierzi. Că uneori te pedepsește, dar tot iubire se cheamă.
Mai târziu, în viața adultă, aceste învățături nu dispar, ele se reactivează. Persoana va căuta (fără să știe) o legătură care să reproducă vechiul tipar: un partener care o atrage, dar o și rănește, o validează, dar o și umilește, o caută, dar o și respinge.
Un alt mecanism care întreține această legătură este așa-numitul „ciclu al violenței”: tensiune, explozie, regrete, promisiuni, împăcare. După fiecare episod de abuz, agresorul devine pentru scurt timp tandru, promițând schimbare. Aceste momente de aparentă iubire funcționează ca o „recompensă”, care dă iluzia apropierii și face ca întreaga relație să pară vie, intensă, specială. De fapt, este o capcană emoțională, iar dinamica este foarte greu de rupt fără ajutor.
De asemenea, este dureros de observat că în cazul acestor persoane o relație blândă, stabilă și lipsită de dramatism poate părea… străină. falsă. neinteresantă. Pentru că nu seamănă cu „iubirea” cunoscută cândva, iubirea în care durerea era regula, nu excepția.
Privind astfel lucrurile, devine mai ușor de înțeles de ce unele persoane rămân sau se întorc într-o relație cu un partener abuziv. Nu din lipsă de putere, ci pentru că, adânc în interior, au învățat că iubirea și suferința merg împreună. Ceea ce pare, din afară, un act de auto-sabotaj, este de fapt o luptă profundă pentru recunoaștere, iubire și reparație, dusă cu mecanisme formate într-un trecut foarte dureros.
